Secretul prin care devii Sursa propriei tale lumini

​   Dragii mei, iubirea de sine este, probabil, cel mai greșit înțeles concept din tot ce înseamnă psihologie modernă și spiritualitate în ziua de azi. Mulți oameni o confundă, din păcate, cu narcisismul, cu un egoism rece sau cu acea formă de răsfăț material trecător, credem că dacă ne cumpărăm ceva frumos, gata, ne iubim. În realitate: iubirea de sine este o stare de vibrație, nu o acțiune exterioară; ea este fundamentul invizibil pe care îți construiești întreaga realitate și, în esență, reprezintă acceptarea necondiționată a propriei ființe, cu tot cu lumini și cu umbrele care ne sperie uneori.
​Trebuie să înțelegem că iubirea de sine nu înseamnă să îți spui în oglindă că ești perfect atunci când în interiorul tău simți contrariul, pentru că asta este doar o formă de auto-amăgire care blochează evoluția. Adevărata iubire începe cu onestitatea radicală, cu acel moment de curaj în care spui: „Acesta sunt eu astăzi, cu aceste frici, cu aceste kilograme în plus sau cu aceste regrete”, și alegi să nu mai fii cel mai mare tiran al tău. Este vorba despre capacitatea de a te privi cu aceeași blândețe cu care ai privi un copil care învață să meargă, nu îl cerți când cade, ci îl încurajezi să se ridice, pentru că asprimea interioară nu face altceva decât să oprească fluxul energiei tale vitale.
​Un pilon esențial în acest proces este modul în care alegi să îți gestionezi granițele, acele limite care îți definesc spațiul mental și sufletesc. Dacă spui „Da” celorlalți atunci când sufletul tău strigă un „Nu” hotărât, te trădezi pe tine și te golești de putere, rămânând fără resurse pentru propria viață. Nu este deloc egoism să îți pui nevoile pe primul loc, ci este o necesitate biologică și spirituală, deoarece un om care are „paharul gol” nu poate oferi nimic autentic celor din jur. Gândește-te puțin la acest pahar: dacă tu alergi să îi ajuți pe toți, dar uiți să torni iubire în tine, paharul tău rămâne secătuit. Când încerci să dai apă dintr-un pahar gol, nu oferi ajutor, ci doar îți strigi propria epuizare. Iubirea de sine este momentul în care decizi ca paharul tău să fie plin până dă pe afară, pentru ca ceilalți să poată bea din preplinul bucuriei tale, nu din sacrificiul tău. Când înveți să te iubești, înveți de fapt să îți umpli propriul pahar, astfel încât să poți dărui din preplinul tău, din bucurie, nu dintr-un sacrificiu auto-distructiv care te lasă epuizat.
​Cea mai mare dovadă de maturitate și iubire de sine este, însă, momentul în care încetezi să mai aștepți ca altcineva să te facă fericit. Când pui responsabilitatea fericirii tale în mâinile partenerului, ale șefului sau ale părinților, devii automat o victimă a circumstanțelor și pierzi controlul asupra propriei tale frecvențe. Experiența ne arată că mediul exterior se aliniază întotdeauna cu ceea ce simțim noi pe interior; dacă tu te respecți și te prețuiești cu adevărat, lumea nu va avea de ales și va începe să îți oglindească acest respect.
​Iubirea de sine nu este o destinație la care ajungi și te oprești, ci este un mod conștient de a călători prin viață, un antrenament zilnic de prezență în care alegi acele gânduri care te înalță. Începe să te tratezi ca pe cineva pe care ai datoria sacră să îl ocrotești și să îl crești, pentru că pacea și succesul tău depind exclusiv de calitatea relației pe care o ai cu tine însuți în liniștea propriei minți. Alegând să te onorezi și să te accepți fix așa cum ești aici și acum, alegi de fapt să devii Sursa propriei tale lumini și să pășești cu demnitate într-un viitor creat de tine.

Pentru a începe acest proces chiar acum, te invit să privești în oglindă și să îți spui, cu toată convingerea:
​„Astăzi aleg să fiu cel mai bun prieten al meu. Îmi onorez corpul, îmi ascult sufletul și îmi dau voie să strălucesc fără să cer permisiunea nimănui. Sunt o ființă completă, demnă de iubire pur și simplu pentru că exist. Sunt Sursa propriei mele păci.”